Ca de actuala, e actuala rau, desi actiunea se petrece intre 1945 si 1965, pe vremea comunismului sovietic si rudimentar. Se pare ca ramele vin la noi ori de cate ori ceva merge prost. – Mihai Tatulici

Primul personaj principal al volumului de nuvele, intitulat cu obstinatie Vin ramele, este insusi sistemul. Sistemul vazut, conspectat si trait la nivelul articulatiilor celor mai fine si mai ascunse, in increngatura de capilare minuscule, periferice chiar, care alcatuiesc visceralitatea joasa, bazala. In jungla aceea trebuia si putea fi prins omul de rand, omul comun. Locurile actiunii nu sunt spectaculoase, dimpotriva; sistemul exista si pretindea oriunde complicitati oneroase, respectarea protocolului, facerea de concesii si compromisuri, pentru a-I obliga pe omul comun la intrarea in randuri. – Magdalena Popescu Bedrosian

Virusul prozei s-a aratat mai tare decat… Decat ce? Decat cel al gazetariei? Nici vorba, pentru ca in vremea din urma, Mihai Tatulici e unul din cei mai „audiati” oameni ai Televiziunii. Decat propria lui neincredere in propriu-i scris literar? Nici asta, pentru ca, de fapt, el n-a incetat niciodata sa scrie proza, a incetat doar sa publice, si nu din propria vointa (a se citi prefata la aceasta carte). Decat virusul, atat cel autohton, al lui lasa-ma sa te las, al lui fie ce-o fi etc.? Asta da, asta poate sa fie adevarat, mai ales ca autorul acestor povestiri e un bucovinean hatru peste care s-a asezat temeinic un Mitica sudic (nimic peioratisin asta!), chemator la contemplatie prin comentariu, iar nu la infaptuire. Si poate ca infrangerea de acum a prozatorului in fata criticului de odinioara este, ea insasi, transformabila in victorie. Daca e sau nu asa, va decide cititorul. – Laurentiu Ulici