Ii datoram lui Marin Preda mai mult decat majoritatii istoricilor si filosofilor contemporani care reflecteaza asupa destinului romanesc.
Efectul relecturii romanelor, nuvelelor, scrierilor sale in general, este cel mai eficient antidot impotriva mitului „desertului cultural” de care a fost suspectat spatiul romanesc in cea de a doua jumatate a secolului XX.

Starea de gratie traita de Marin Preda in timpul elaborarii patrunde si se pastreaza in paginile cartii atat la nivelul viziunii ( rareori o carte care sa transmitacu mai multa forta o constiinta senina), cat si la cel textual, acolo unde lumina si seninatatea sunt doua dintre motivele privilegiate. De altfel, inca de la inceput, autorul precizeazaca „eu nu reau sa povestesc aici „amintiri”, ci doar lucruri pe care le contemplu si azi cu un sentiment de neliniste ca s-ar fi putut totusi sa nu aiba loc, si atunci nici lumina care le insoteste azi in amintire sa nu fi existat. ” Aceste intamplari nimbate in lumina sunt selectate din anii copilariei, ai adolescentei si ai primei tinereti ( aproximativ intervalul 1934-1950), fiind distribuite in naratiune cu o mare libertate, mai degraba dupa o tehnica a asociatiilor libere decat dupa un principiu cronologic, desi in aceasta „dezordine” se intrevad cateva simetrii, reveniri cu talc sau o durata privilegiata (iarna 1948-1949) care, chiar diseminata, functioneaza ca un nod (dilematic) ce alimenteaza si leaga, deopotriva, urzeala vietii si a cartii. (Sanda Cordos)