Tatiana Tibuleac a reusit un tur de forta cu acest prim roman al ei.

Inceputul, un overflow de imagini furioase si hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanica; de la un punct incolo, furia incepe sa se domoleasca, inlocuita de o visatorie paranoida coagulata in jurul figurii mamei, generand la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decat cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, in care o mama bolnava de cancer si un fiu asteapta moartea impreuna —ei bine, pentru intensitatea ei atat de particulara nu ii pot gasi Tatianei Tibuleac vreun corespondent.
Scurt si intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari asteptari. – Radu Vancu