Literar, cartea mea cea mai importanta, cea care poate sa ma salveze de la uitare este Toamna patriarhului. A fost romanul care m-a facut cel mai fericit scriindu-l, caci este cel pe care am vrut dintotdeauna sa-l scriu si, in acelasi timp, cel in care mi-am impartasit plenar propriile experiente si confesiuni. Intr-adevar, este un roman-marturie, o autobiografie incifrata. Daca ar fi sa-l definesc prin doar cateva cuvinte, l-as defini ca pe un poem despre singuratatea puterii. Tema puterii a reprezentat o constanta a literaturii latinoamericane de la inceputurile ei, de inteles fiindca dictatorul este unicul personaj mitologic zamislit de America Latina.

Am scris Toamna patriarhului asa cum se scriu versurile, cuvant cu cuvant. Structura sa este in spirala, ceea ce permite ca timpul sa se comprime si sa se depene simultan mai multe fire narative. Monologul multiplicat la nesfarsit face posibila interventia a nenumarate voci neidentificate, asa cum se petrec lucrurile in realitate. Dintre toate cartile mele, este cea mai experimentala si cea care ma intereseaza in cel mai inalt grad ca aventura politica.