Cu cat un scriitor sau un compozitor e mai mare, cu atat creste si tentatia interpretarilor abuzive: posteritatea risca sa-i falsifice opera de dragul scandalului biografic sau pentru a se conforma cliseelor artistice in vigoare. Aceasta e tema pe care Kundera o dezvolta in variatiuni in Testamente tradate, urmarind in paralel evolutia romanului si a muzicii, iar exemplele sale tin de rascrucea artistica a secolului XX. Criticii pot ignora ce e pur si simplu literatura intr-o povestire de Hemingway doar pentru a o citi in cheia vietii scriitorului, dirijorii pot opera taieturi in compozitiile lui Stravinski fiindca asa li se pare lor ca „suna“ mai bine. Cele mai pregnante exemple invocate de Kundera sunt insa Kafka si Janácek: amandoi ii datoreaza enorm lui Max Brod, amandoi au fost tradati (in spiritul artei lor) de acelasi Max Brod, cu cele mai bune intentii si cu totala neintelegere. Testamente tradate, carte pentru care i s-a acordat in 1993 Prix Aujourd’hui, este avertismentul grav si ironic al lui Milan Kundera asupra orbirii care insoteste indiscretia.

„Arta europeana a romanului este trama unificatoare a Testamentelor tradate, dar aceasta trama se dedubleaza in doua discursuri care, la randu-le, se impletesc: un discurs istoric, ce poate fi considerat aproape obiectiv, despre cele trei varste ale creatiei romanesti si unul intim, furios, angoasat, orgolios despre locul pe care si-l atribuie Kundera in aceasta istorie. Acest ultim discurs este cel care ne intereseaza cel mai mult si care ne emotioneaza.“ — Le Monde