„Tara de dincolo de negura” e una din cartile cele mai placute ale d-lui Sadoveanu. Daca mi s-ar cere sa aleg cinci volume din cele patruzeci ale sale, negresit ca Tara de dincolo de negura, ar face parte din ele. […] In acest volum Mihail Sadoveanu a pus tot ceea ce are mai bun in bagajul sau de fapte : natura, oameni ai naturii si trecut. Si toata perfectia artei sale, ajunsa la maturitate.
Nu numai puscasii si pescarii sunt oameni ai naturii, ci toate personagiile sale, inipostasul lor de vanatori, chiar cand sunt recrutate dintre intelectuali. Si tot asa nu numai oamenii vechi evocati in cateva bucati, si nu numai oamenii primitivi de sub munt si din baltile Dunarii, sunt din trecut, ci toti vanatorii sai. Mai intai prin patriarhismul indeletnicirii lor si in al doilea rand prin ceea ce e ancestral in instictul care-i duce prin munti si vai, si prin baltile misterioase. Si, in sfarsitu trecutul este evocat chiar si de felul relatiilor dintre vanatori, cu camaraderia lor simpla, cu povestile si „minciunile vanatoresti – in adunarile lor prin case mobilate ca pe vremea dacilor – cu „cuconu` Nicu”, cu padurari iesiti din tainitele codrilor si cu acea egalitate intre „cuconu` Nicu” si padurar, datorita mestesugului vanatorescu, care, suprimand ierarhia sociala, intoarce pe om la natura si primitivitate. – Mihail Sadoveanu