”Sfărșitul jocului” este alcătuită din fragmente de proză scurtă. Le spun ” fragmente” în ciuda faptului că fiecare poveste se bucură de autonomie, ele se leagă una de cealaltă într-o sudură a existențialismului, chiar și-n cazul în care personajele se schimbă de la o narațiune la alta.
Cumva, Julio Cortazar reușește să le ofere cititorilor senzația de neîntreruptă spovedanie în care amănuntele neamănuntelor și efervescența aparentei banalități devin psalmii unor cutremurătoare trăirisme care, dezvelite de coaja obturării nejustificate, etalează năucitoare îngemănări de dureri și fericiri consumate în ritmuri nirvanice.
Utilizând adeseori fraze lungi, făr a fi mumificate de redundante derutări, scriitorul argentinian nu plictisește, ba dimpotrivă, reușește să pătrundă, uneori pe nepusă masă, în chenarele unor personaje incasabile, care ascund împovărări, zgrunțuroase amintiri și ploi de clipe tumultoase. Le ascund, nu din teama de a nu fi înțeleși, ci doar pentru că așa li se pare a fi normal, frustrant de firesc, ca odată înhumate anumite trăiri să nu mai fie dezvelite vreodată.