E un roman pe care nu-l uiți. Ar fi putut fi o capodoperă dacă G. Călinescu n-ar fi vrut să demonstreze prin Scrinul negru că a devenit un soldat de nădejde al luptei de clasă scriind despre apusul aristocrației și al marii burghezii autohtone și despre nașterea lumii noi din România. Capitole extraordinare se învecinează debusolant cu unele de-a dreptul jenante, dar oricît te-ar irita paginile în care Călinescu face cu stîngăcie literatură de propagandă, nu-ți vine să renunți, curios să afli ce mai ascund sertarele Scrinului său. Dacă ai aflat și că a existat un scrin, pe care Călinescu l-a cumpărat din Talcioc și a descoperit în el acte, documente de familie și scrisori ale persoanei silite să-l vîndă, de sărăcie, curiozitatea devine de-a dreptul morbidă. Mai ales că și supraviețuitorii acestei lumi condamnate, care în romanul lui Călinescu își vînd la talcioc restul de agoniseală, pentru a trăi de pe o zi pe alta, sau fac foamea spre amuzamentul autorului, în viața reală – bărbați, dar și femei – se aflau, cei mai mulți, în pușcărie.