Una dintre dramele scriitorului obscur rataceste intr-un cerc vicios: ca sa publici trebuie sa fii cunoscut, iar ca sa fii cunoscut trebuie sa publici. Maxudov, protagonistul din romanul lui Bulgakov, isi da seama ca e sortit mediocritatii, anonimatului, si alege calea de pe urma: sinuciderea. Insa e nevoit sa amane gestul, fiindca in ceasul al doisprezecelea vestea buna pica de sus: romanul lui va fi totusi publicat. El intra in malaxorul unor literati deprinsi cu linsajul identitar si iese din sala de operatie cu o recomandare ferma: transformarea in piesa de teatru, cu perspectiva unei promitatoare puneri in scena. Cosmarul continua, iar autorul operei sfarseste prin a nu mai recunoaste ceea ce a scris. Un exercitiu al absurdului deloc rar in lumea stalinista a anilor ’40, cand favorurile le distribuie nu atat politrucul, cat secretara, si cand orice fagaduiala poarta cu ea un alai de primejdii. Piesa lui Maxudov este acceptata de Teatrul Independent din Moscova, dar chirurgia mai intra o data in scena. Textul este ciuntit, rescris, taiat si pana la urma strans intr-o formula greu de recunoscut, iar seara premierei se amana la nesfarsit. Maxudov isi da seama ca nu e sanatos sa intretii iluzii artistice in plin delir al Tatucului si constata ca ultimii lui ani n-au facut decat sa amane clipa sinuciderii. Mihail Bulgakov (1881–1940) a scris cum a trait: tragic, in vecinatatea perpetua a satirei si sub semnul urgentei. Romanul teatral este, de fapt, povestea lui Bulgakov – lupta disperata cu cenzura si dualitatea talentului sau, indreptat deopotriva spre proza si teatru.traducere de Alexandru Calais