De cum am aflat despre Pitești, mi-am zis – fără promisiune fermă, fără jurămînt, ci așa, ca ceva de la sine înțeles – că trebuie scrisă cartea Piteștiului. Ca să nu se uite – încă din anii de domiciliu obligatoriu observam la ceilalți un fenomen inacceptabil, dar… explicabil: uitarea voită; uitarea
trecutului – ca să le fie protejat prezentul; uitarea prezentului – ca să le fie asigurat viitorul. Știam, deci, că trebuie scrisă cartea Piteștiului – dar cine să o facă? Desigur, numai cineva care ar fi putut – și ar fi avut dreptul – să vorbească despre Pitești. Rolul meu, mărunt, se reducea la… ațîțare, la ne-lăsare-în-uitare.
Pentru fiecare dintre noi, autori de cărți despre Pitești, autori de mărturii, ori doar cititori doritori să ne cunoaștem istoria (și să ne-o asumăm), atunci cînd vine vorba de cineva care a trecut prin Infernul Reeducării, singurul mod în care este drept să ne apropiem de acest fenomen – pentru a-l înțelege: în prealabil, să ne întrebăm, la oglindă: „Și dacă, Doamne-ferește, aș fi fost și eu la Pitești?” (Paul Goma)