Dintre toate cartile lui Enrique Vila-Matas, probabil ca Parisul nu are sfarsit are cel mai pronuntat caracter autobiografic; este si un roman-eseu, in care isi povesteste cu duioasa ironie inceputurile scriitoricesti din epoca saraca si foarte nefericita. In mansarda inchiriata rand pe rand multor scriitori ai boemei pariziene de catre Marguerite Duras a inceput sa se configureze biblioteca mobila a tanarului spaniol, la care se adaugau succesiv James Joyce, Franz Kafka, Vladimir Nabokov si altii. E adevarat, avea sa marturiseasca peste ani Vila-Matas ca aproape toti m-au influentat, dar n-am izbutit sa-l copiez pe nici unul…