Nu stiu ce-nseamna sa nu vezi cu ochii, dar stiu ce-nseamna sa-ti orbesti inima, cu tot sangele ei, sa-i dai peste gura instinctului care urla „Nu!”, sa-ti inveti mintea sa-ti justifice drumul in jos. Aceasta carte mi-a spart in fata o oglinda si m-am vazut bucati in toate cioburile ei. Pare ciudat, insa eram intreaga in fiecare ascutitura. Pentru ca totul omului cu sufletul orbit este un tot mai mic. Ca sa te-ntorci la tine, ca alta cale nu e, iubeste-te-n farama, deschide pleoapa ei, cum zice Petronela in cartea asta pulsanda, ravasitor de necesara. – Ana Barton

Marturisesc ca am citit cartea Petronelei Rotar de doua ori. Prima data am citit-o incercand sa inteleg fuga, un fel de du-te vino ametitor. Plecari, veniri, localitati, toata lumea fuge aparent pe undeva si constant de propria persoana. Personajul principal sta locului doar vreo cateva saptamani si numai cand are depresie acuta.
A doua oara am citit volumul ca sa imi delimitez mai clar portretele: nu numai portretul Alexei sau cel al lui Calin, cele doua personaje principale, ci si portretul personajului psihodrama, portretul parinte-feminin, portretul parinte-masculin, portretul personajului „societate romaneasca”. Fiecare dintre ele devine pe rand personaj principal, chiar si numai pentru cateva secunde, si apoi decor, obiect de recuzita in caruselul unui roman care poate fi citit pe foarte multe planuri. Ceea ce uneste toate aceste planuri este sinceritatea. Onestitatea dusa pana la extrem a unei femei sfasiate intre inertia de a se minti prinsa in constructiile sociale care i-au fost inoculate si incapacitatea de a trai asa.
Ca o disectie facuta pe viu, cartea Petronelei este construita in jurul revelatiei dureroase ca, desi ne ascundem sub un munte de mecanisme de aparare cotidiene, de noi insine nu avem unde sa fugim. – Anca Mizumschi

Sarmul imediat al scrisului Petronelei Rotar vine din faptul ca ea trateaza literatura ca pe o problema personala. Una directa, intensa si presanta, care nu sufera amanare. Ea vine in literatura asa cum vii la confesor, la psiholog: aducand cu tine complicatiile cele mai intime si mai chinuitoare ale vietii tale personale, lucrand direct in materia lor dureroasa pentru a ajunge la vindecare. E deopotriva o forma de curaj literar – si una de generozitate. O astfel de carte curajoasa si generoasa, vorbind despre abuz si violenta si rezistenta in fata lor, e si cea de fata. Sunt sigur ca va insemna ceva important – pentru victimele abuzurilor si cele ale literaturii, deopotriva. – Radu Vancu