Cele doua volume ale romanului ,,Morometii” contin povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, mai precis din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste, de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.

Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzurarile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu si existente, de altfel, si in viata taranilor nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pana acum nu le-am gasit un sens… Poate ca nici nu au!?

Tema centrala in Morometii ar fi libertatea morala in lupta cu fatalitatile istoriei. Ea este anuntata de prozator intr-o fraza liminara, programatica, de care s-a facut in interpretarea critica mai mult caz:”In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari.” Ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta imagine. Timpul este viclean,rabdarea nu e decat o forma de acumulare pentru o noua criza. La sfarsit, cand drama Morometilor este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de inceput:”Timpul nu mai avea rabdare.” Este una dintre multele imagini ale simetriei in literatura lui Marin Preda, plina de evolutii inchise, de ample miscari in cerc, si vrea sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si in natura. Chiar demersul epic se inscrie in fatalitatea acestei repetitii.