Luminişul este un centru în care nu întotdeauna este posibil să intrăm; îl privim de la marginea desişului pădurii, iar faptul că zărim cîteva urme de animale nu ne ajută să facem acest pas. Este un alt tărîm pe care îl locuieşte şi îl păzeşte un suflet. Cîte o pasăre îşi anunţă prezenţa şi ne cheamă s-o urmăm pînă unde i se aude glasul. Şi o urmăm; dar apoi nu găsim nimic, nimic care să nu fie un loc neatins de om, care pare să se fi deschis doar în clipa aceea şi care niciodată nu va mai apărea la fel. Nu trebuie să-l căutăm. Nu trebuie să căutăm. Aceasta este prima lecţie pe care ne-o dau luminişurile: nu trebuie să le căutăm pe ele şi nici orice ar putea să aibă legătură cu ele. Nimic precis, prefigurat, ştiut dinainte. Iar comparaţia luminişului cu un templu poate să ne abată atenţia. (María Zambrano, Luminişuri)