[…] daca lucrurile ar sta doar astfel, in frumusete, eufonie, solaritate de freamat pur, numai in alinturi, candori si plinatati, totul ar deveni nu atat monoton, cat fals. Adevarul este ca, razuind strat dupa strat palimpsestul, vom putea citi textul originar ca pe o monografie a nelinistii (nu Angst, ci inquietude). „Mi s-a spus sa te caut,/ Nu sa te gasesc”, suna un final de poem al Anei Blandiana, iar Sensul (altfel, adica barbian, spus, drumul „dupa melci”) nu se lasa prins decaat atat cat sa scape. „Jos, in vraful de foi ude”, „zidul de var” nu invie decat pentru a se pierde din nou, dar pentru „ungherul adanc” al gandului, abia „mormantul de foi” si cornul faramat transforma cantecul (simplu) in descantec. Sub „inzauatul argint” din cuvintele Anei Blandiana se ascunde adeseori, fragil dar ametitor, semnul de ?ntrebare, dincolo de faldurile catifelate palpita nelinistea, incertitudinea, si ceea ce primeaza este tocmai vointa de exorcizare, sau, mai degraba, de estetizare a acestora.[…]

Si daca pentru Ana Blandiana poezia este, cum insasi afirma,o „inaintare logica din cuvant in cuvant, pana intr-un loc in care sensul se deschide deodata neasteptat deasupra golului”, inaintare al carei sens este „aceasta realizare a golului de dedesubt, aceasta emotie brusca in fata hotarului asumat, aceasta oprire, mai revelatoare decat continuarea inconstienta a drumului pe deasupra prapastiei” – atunci proza reprezinta tocmai inaintarea constienta a drumului, preferand intotdeauna miraculosului „intrebarile fara raspuns din care (acesta) se naste in cele din urma”.

Dan. C. MIHAILESCU, revista Ateneu, 1987.