Mai fin decat Slavici, mai poet decat Rebreanu, mult mai inventiv decat ei, cu o prodigioasa fantezie epica, Agarbiceanu ne-a dat o intinsa galerie de portrete rurale, care prin varietatea si interesul ei uman nu are egal in literatura noastra decat galeria urbana a Hortensiei Papadat-Bengescu. (Ion Negoitescu – Valori stilistice in nuvelele lui Agarbiceanu – Viata romaneasca, nr. 4, 1957, in volumul Scriitori moderni, publicat de critic in anul 1966)

Cele trei nuvele ale volumului – Pascalierul, Jandarmul si Faraonii -, ca si florilegiul de povestiri – Marie, Un razvratit, Fefeleaga, Luminita, La o nunta, Sanduta, Melentea, Vecina, Dinu Natului, Mos Iliut, Moartea clopotarului, Dura Lex, Slabiciunea parintelui Grigore – dau cititorului posibilitatea de a descoperi […] un realism frust si sintetic, ce da viziunilor […] epice [ale lui Agarbiceanu] o densitate pe care nu o au decat ideile poetice, si care este, de fapt, propriu naratiunii populare. Aproape de duhul basmului popular, de spontaneitatea vizionara a sufletului arhaic al poporului, literatura lui Agarbiceanu transpune in limbajul realist cult aceasta putere plasmuitoare originara. Incat portretele sale rurale au in acelasi timp o semnificatie literara realista – cu toate implicatiile naturaliste ale epocii – si o prospetime mitica. (ibidem.)