Stolnicul a scris o carte erudită, dar textul său este departe de a fi aglomerare nesfârșită de date și de fapte. Gânduri limpezi, unite în sisteme ce pot purta numele de filozofie a culturii (stima sa pentru actul civilizatoriu și pentru civilizația vechilor greci) și de filozofie a istoriei (concretizată în acea concepție a evoluției, a devenirii în istorie („nașterea și stricăciunea”): „Toate lucrările ce sânt în lume au și aceste trei stepene dupră ce să fac, adecăte urcarea, starea și pogorârea, au, cum le zic alții: adăugarea, starea și plecarea”. Cartea Stolnicului nu este – de prisos să o mai spunem – o cronică. Locul marelui cărturar nu este printre cronicari, ci categoric alături de istorici, lângă un Dimitrie Cantemir, de pildă, într-o vecinătate la care aspiră cu justificate pretenții. Scrierea sa se disociază vizibil de textele contemporanilor, sclipirea geniului și capacitatea de a străbate spațiile ample ale trecutului îl despart de alcătuitorii letopisețelor, indivizi marcați oricum de o modestie doar incidental atenuată de aspirația spre gândul elevat. Dacă ar fi fost terminată (dacă, cu alte cuvinte, autorul ei, căruia cu greu îi găsim un egal printre contemporanii „munteni”, s-ar fi putut sustrage agitațiilor la a căror sursă se afla adesea), Istoria Țării Rumânești, cu fraza ei alambicată, cu excursiile ei fastuoase și paradele de impresionantă erudiție, ar fi închegat. O istorie spectaculoasă, fascinantă, ca mai toate producțiile Barocului, sub al cărui semn se desăvârșise, prin asimilări de mare profunzime, spiritul neliniștit al autorului ei.

Dan Horia MAZILU