România a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Din acel moment am făcut parte direct din aşa-numita „construcţie europeană” ce începuse cu jumătate de secol înainte, la iniţiativa Franţei şi Germaniei de a-şi pune în comun producţia de cărbune şi oţel. Deşi proiectul aderării la UE s-a bucurat de o mare susţinere în rândul populaţiei, ce însemna mai precis acest lucru era şi, din păcate, încă este, pentru majoritatea concetăţenilor noştri, o necunoscută. Ei au susţinut aderarea, mai ales plecând de la considerentul că nivelul de trai din ţările Uniunii Europene este unul cu mult mai ridicat decât cel din România şi, de aceea, se spera ca din momentul integrării în UE şi traiul românilor să se îmbunătăţească simţitor. Dacă rezultatele aderării sunt acum, la trei ani după momentul 2007, încă subiect de dezbatere, necunoaşterea realităţilor construcţiei comunitare se păstrează încă la aceleaşi niveluri. De altfel, şi interesul pentru Uniune a scăzut, el fiind reaprins cât de cât doar cu ocazia celor două campanii electorale din 2007 şi 2009 pentru alegerea parlamentarilor europeni. Din păcate şi respectivele două momente nu au făcut, de multe ori, decât să aducă o şi mai mare confuzie în ceea ce cred românii despre UE, emblematice fiind campaniile unor candidaţi care susţineau că odată ajunşi în Parlamentul European vor „rezolva” un domeniu precum pensiile.