Cred ca nici unul din cititorii buni ai lui Eliade nu e hipnotizat de fastidioase numerologii. Dar triada indiana din volumul de fata invita imperios la o noua strategie de lectura, oferita de cateva observatii oa­re­cum numerologice, in care biografia autorului – o biografie mereu des­chisa spre cititor – se precizeaza in imediatul lui profit.
Socotiti ca anii in care a scris despre yoga, bunaoara, sunt tot­dea­una un numar par si calendaristic, cativa dintre ei – cei mai importanti – chiar bisecti. Asa, in 1936, cand publica Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (Paris, Librairie Orientaliste Paul Geuthner), asa, in 1948, cand publica Techniques du Yoga, dar mai ales asa, in 1940, cand foloseste diferiti orientalisti si calatori in India in roluri de fic­tiune care explica pana la urma, in directia cealalta, chiar biografia rea­la si secreta a naratorului.

Amănunte nu fără importanţă pentru un autor care îşi propune să în­cheie şi încheie într-adevăr un mănunchi de scrieri tocmai în preziua datei de naştere, cum în 1928 Gaudeamus, cum în 1933 Maitreyi, cum în 1940 bio­grafia fantastică a triplului Honigberger. Or, ziua de naştere – pe care o socotea 9 martie, 25 februarie pe stilul vechi, dar în fapt ul­tima zi a unui februarie nebisect, aşa cum a demonstrat-o descoperirea tar­divă a actului de naştere – a fost ani în şir stimulentul exterior de a-şi organiza literatura şi biografia. Ceea ce e mai dramatic e că în ultimul februarie în care a aplicat acest mic secret biografic (în Jurnalul de mai târziu mereu revine cu însemnări importante la 9 martie) e faptul că a regăsit pentru ultima dată India neconsumată din afara tuturor cărţilor. Simbolic – exact aşa cum se disting toate datele din Noaptea de Sânziene – ultima zi din februarie, înainte de începerea unui nou ciclu, e sintetică şi anihilează bisectoarea dură aşezată peste timpul trăit şi timpul aşteptat, între Calcutta şi Bucureşti, între reportaj şi nuvelă fan­tastică. Dacă n-ar fi această stratagemă a unui supliment temporal, a unui istm care îi oferea lui Eliade posibilitatea de a reface unitatea a două lumi înainte de a se fi scindat – nu ar fi avut posibilitatea de a scrie literatura din acest triplu volum.

în fine, să nu uităm totuşi că aceste pagini care demarează tonic din realitate nu aparţin indefinit şi exclusiv culturii, oricât de adecvată ar fi. Ar fi o confuzie la fel de mare, precum a crede că alpinismul e acel sport care se practică numai în Alpi. Realismul acestei literaturi, cel direct, ca şi cel ocultat, transplantat în ficţiune, e una din introducerile cele mai sistematice în metabolismul celui mai incandescent şi pro­di­gios deceniu cultural românesc. – Eugen Ciurtin