Anii de temnita (unde s-a botezat, clandestin) au fost, pentru Nicolae Steinhardt, o „scoala a curajului” de unde a plecat incredintat ca trebuie sa se fereasca de sovaiala, sa-si impuna a fi statornic in hotarari. Ca trebuie a socoti frica – „napasta lumii” – „ca pe un pacat de moarte”. Ca trebuie a privi mereu lucrurile „cu spirit larg si tolerant”.

Nici vindecarea slabanogilor, mutilor, surzilor, garbovilor, leprosilor, orbilor, muribunzilor, nici inmultirea painilor, umblatul pe ape, tamaduirea demonizatilor sau invierea mortilor nu reprezinta, pentru Monahul Delarohia, „minunea cea mare si fara seaman”. Ceea ce il copleseste la Hristos e „prefacerea totala a omului”. Printr-o impreuna-lucrare, caci nu atat faptul ca Dumnezeu e perfect trebuie sa ne bucure, ci posibilitatea omului de a se inalta deasupra conditiei sale animalice si trupesti ca sa se poata indumnezei. Doar pe acest drum al desavarsirii va putea omul sa se priveasca si judece pe sine „din afara”, asa cum, „neintrerupt, necrutator, netulburat”, ii judeca pe cei din jurul sau.

Deosebit de semnificativa (pentru  felul in care Nicolae Steinhardt si-a asumat crezul) este citarea si comentarea unui text al poetului Henri Michaux despre un candidat la calugarie: „In manastirea unde ar dori sa fie primit, se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului: sa stii, Parinte, ca nu am nici credinta, nici lumina, nici esenta, nici curaj, nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor, iar altora cu atat mai putin; nimic nu am.