Literatura cinegetică pare a fi un gen intrat într-o glorioasă decadenţă. Potecile de pădure, pripoarele călcate doar de vânat şi vânător, ochiurile de baltă, etern foşnitorul stuf nu mai ademeneşte pe cei care obişnuiau să le cutreire, dar şi să le imortalizeze prin scris. E o poetică atinsă de declin. Vânătoarea s-a “profesionalizat”. Cei care mai urmează acest instinctatavic aleargă azi chiar după carne şi nu pentru desfătul ochilui.

Prozele vânătoreşti ale lui Aureliu Busuioc sunt scrise în cel mai graţios spirit al genului. Pădurea, un colţ paradisiac al deltei – pe care o schiţeză cu ochi de expert – sunt cadrul natural în care se consumă drama cinegetică, acestea din urmă fiind mai mult un prilej de scruta omul – care demn de specia umană, cănd nepermis de aproape de regnul pe care pretinde că l-a părăsit.

Uneori de o ironie incisivă, alteori de o tulburătoare tandreţe, naratorul îşi tratează personajele în funcţie de locul pe care acestea – cuvântătoare sau ba – tind să-l ocupe în ierarhia celor două regnuri. – Eugen Lungu