Un batrin singur care-si gaseste alinarea in intunericul salii de cinema, urmarind la nesfirsit filmele lui James Dean, doi indragostiti care joaca un joc straniu intr-o cada veche si isi spun povesti, o avalansa de scrisori misterioase de iubire care schimba chimia unui cuplu, o masina de amintiri inventata de un frizer cu nume grecesc si apucaturi de filosof. Povestirile lui Angelo Mitchievici sint stranii, facute din materia din care se tes visele sau mai degraba filmele vechi, cu acea atmosfera nostalgica si cetoasa. Personajele lui evolueaza intr-un climat ce aminteste in acelasi timp de Scott Fitzgerald si de Bucurestii vechi, in niste secvente niciodata incheiate sau conturate definitiv, oscilind intre realitate si amintire sau lumea de celuloid la care fac referire, de altfel, cu obstinatie. O proza estetica si estetizanta, un rafinament al frazei care confirma prezenta unui scriitor talentat.