Cateva „insule de Europa” in centru si o vasta periferie – asa se poate defini Bucurestiul de mai bine de un secol. Daca uitam de propriile noastre iluzii si ne interzicem nostalgii confuze, Capitala ne apare ca un oras al contrastelor ilare, al neasemanarii si al neamestecului social — asta se citeste in notele calatorilor straini pe meleagurile noastre si asta inteleg si romanii lucizi din aproape 550 de ani de istorie atestata.

Oamenii orasului alcatuiesc un univers deprimat, demoralizat, plin de betesuguri psihosociale, care se intrepatrunde de secole cu cotidianul alert, sub presiune, al unei agitatii sterile, daca e sa luam in considerare rezultatele. Ca si cum interminabilele tranzitii n-ar putea fi oprite sa secreteze la vedere slabiciuni devenite lege in ruptura dintre forme si fond, stapani si slugi, „slabi” si „tari”.

In „Bucurestiul iubit” se vad inca prin toate cartierele secvente de mahala, ca intr-o excursie prin tunelul timpului — in fapt, un reflex al tranzitoriei periferii ce s-a instapanit ca sa dureze, de la margine pana la centru, in Hilariopolis-ul vidat de norme si solutii practice.