Despre Arheologia cunoaşterii se poate afirma că este o carte de tranziţie, o carte-salt, o carte-parcurs. O carte-sinucidere şi o carte-renaştere. O carte împlinire-eşec. Este cartea cea mai manifest-ludică a lui Foucault, cea mai explicit-nietzcheeană, care aruncă o lumină cu totul aparte asupra modului atât de complex, de plin de surprize de a practica cugetarea filosofică a lui Foucault. – V-aţi intitulat ultima carte Arheologia cunoaşterii. De ce „arheologie”? – Din două motive. Am folosit, mai întâi, acest cuvânt într-un mod întrucâtva orb, pentru a desemna o formă de analiză care nu este propriu-zis o istorie (în sensul în care se povesteşte, de pildă, istoria invenţiilor sau istoria ideilor), dar nici propriu-zis o epistemologie, adică o analiză internă a structurii unei ştiinţe. Acest altceva l-am numit, aşadar, „arheologie”; şi apoi, retrospectiv, mi s-a părut că hazardul nu m-a călăuzit prea greşit: la urma urmei, acest cuvânt, „arheologie”, cu preţul unei aproximaţii care-mi va fi, sper, iertată, poate însemna: descriere a arhivei. (Michel Foucault în convorbire cu J.J. Brochier, 1969)