Am incercat sa ofer in Arca lui Noe un tablou tipologic si istoric al romanului romanesc. (…) Nu sunt un cititor de romane. In ordinea preferintelor mele de lectura, romanul a ocupat mult timp unul din ultimele locuri, lasand in urma poate doar cartile de calatorie si pe cele de aventuri. Si totusi Arca lui Noe este un lung eseu despre roman; contradictie numai aparenta, pe care as lamuri-o spunand deocamdata ca un critic nu scrie neaparat despre ce i-ar placea sa scrie. Placerea constituie pentru el un criteriu secundar, caci nu hedonismul se afla la originea actului critic, ci o anumita necesitate a spiritului care substituie dorintei un sentiment de obligatie. Asa cum moralistul (bine se stie) nu este neaparat un iubitor al moralei, nici criticul nu-si gasesti justificarea psihologica in iubirea de literatura, ci, mai degraba, intr-un interes complex, care o face uneori posibila, fara insa a o presupune totdeauna in punctul de pornire. Thibaudet spune ca nu atat dragostea de literatura, cat nevoia de a vorbi despre ea, face critica. Un autor, o opera, un gen sau o epoca literara constituie in primul rand pentru critic o problema: o dificultate de invins. Nu numai poetul, cum spune Valéry, dar si criticul este „un martir al rezistentei fata de ceea ce se face usor”. Si nu cauta cu orice pret o solutie; se confrunta adesea cu lipsa ei. Solutiile lesnicioase il lasa indiferent; insolubilul, iata visul.