Esentialmente, Grigore Vieru este poetul ?nceputurilor de lume, c?nd fiinta e aurorala, nefisurata si neculpabilizata. Ea apare dintr-un m?l primar, fiind ?nconjurata de o aura de roua si lacrima. Produce, de aceea, o senzatie de jilaveala sufleteasca, de natura rimbaudiana. Neoromantic prin structura, el ?si ?nmoaie versul ?n astfel de ape primordiale, ?n substanta plasmatica a originilor – de unde prezenta constanta a unui fior, a unui tremur. Este, bine?nteles, un tremur existential. Omul lui Vieru este omul adamic de la ?nceputul lumii care cade ?n istorie sau omul christic „rastignit” de o istorie vitrega. Neoromantismul sau, polarizat de bucurii elementare si de suferinta, este potentat de o tenta expresionista, de un patetism mesianic, caci faptura sa traieste la pragul fragezimii, vulnerabilitatii primare, dar si la punctul de sus al chemarii, al gestului justitiar si reparator.
Mihai Cimpoi