„E dracul gol”, spusese Noica despre Dragomir. Daca dracul era cel care luase in stapanire pomul cunoasterii dupa cadere, atunci Dragomir era dracul gol. Sigur este ca, in locul lui Adam, ar fi apucat sa muste din toate fructele interzise. Si cu toate acestea, in frenezia lui de a intelege totul era mai degraba ceva din psihologia unui etern student care abordeaza Creatia ca pe o tema si care se pregateste asiduu pentru ziua in care urmeaza sa fim examinati de Dumnezeu. De altfel o stie si o spune, in 8 ianuarie 1993, intr-o formidabila nota din carnetele intitulate Seminte: „in fond, eu fac o teza de doctorat la Dumnezeu.” (Gabriel Liiceanu) Alexandru Dragomir nu umbla dupa „idei” (si, de altfel, se lauda ca n-are), nu aprecia agerimile culturale („subtil poate fi oricine”), nu dadea doi bani pe „originalitate”. Voia, pur si simplu, sa priceapa, sa raspunda cinstit catorva intrebari care i se pareau importante. Restul era pentru el ornamentatie anexa, daca nu impostura. I se parea deplasat sa scrie ceva inainte de a fi avut raspunsuri finale, bine articulate. Reusise sa separe exercitiul gandirii de manifestarea lui publica. Era un „particular”, un virtuoz al solilocviului. Cu alte cuvinte, gandirea era pentru el intimitatea suprema a spiritului. Invitatia de a converti aceasta intimitate in „opera” i se parea, de aceea, o triviala si vanitoasa indiscretie. Ironia (daca nu o misterioasa justitie lumeasca sau nelumeasca) face ca, din chiar cercul ultimilor sai interlocutori, s-au desprins alcatuitorii volumului de fata. Alexandru Dragomir se vede, astfel, condamnat post-mortem la statutul de autor pe care l-a sabotat, cu buna stiinta, o viata intreaga. (Andrei Plesu)