Misterele cele mari – a spus un intelept – nu stau in taramul nevazutului; lacasul lor este, dimpotriva, universul vazut. Sa ne cufundam deci in universul acesta pentru a regasi, in tesatura lui, substratul diafan care-l justifica. Ochiul va deveni astfel organul unei grandioase sinteze si, nu peste multa vreme, vom fi indreptatiti sa proclamam cu ceremonie: Toate ale lumii sunt una prin „volubilitatea” privirii!
Ceea ce m-a izbit din primele clipe ale comertului meu intelectual, ca dascal si apoi ca prieten mai in varsta, cu studentul Andrei Plesu a fost, in afara marii sale capacitati de a formula precis, clar si nuantat in acelasi timp ceea ce avea de spus si mai ales ceea ce socotea cu cale sa impartaseasca din gandurile lui asupra faptelor culturale de care se ocupa, amploarea referintelor de istoria artelor si de istoria culturii in genere, spontaneitatea ideilor si neasteptatele asociatii mentale cu care-si extindea, asupra unor domenii mult mai vaste decat cel studiat, concluziile analizelor critice, atat de judicioase, ce intreprindea cu pasiune. Un simt, al nu stiu catelea simt, pe langa cele aflate la toti oamenii divers si inegal dezvoltate, lui ii semnala, in faptele vizualitatii exprimate plastic, cu nedezmintita siguranta, esentialul. – Ion Frunzetti