„Poti sa inveti, pe dinlauntru, care e rostul vietii si incotro mergem cu totii… sa nu va fie frica. Voi sunteti curati si buni. Padurea stie asta. Aveti sufletul plin de dragoste: padurea o simte. Ati avut un mare nacaz si umblati acum sa ajungeti la un liman: padurea are sa va ajute.”
Ligia si Radu nu inteleg de ce tatal lor s-a instrainat, vine tarziu acasa, trist si cu ochii rosii, nici de ce mama lor pleaca, pe cand ei stau mai mult singuri. Intr-o zi, cei doi frati hotarasc sa porneasca la drum pentru a-si revedea mama. Calatoria se arata anevoioasa, dar oamenii pe care-i intalnesc ii intampina cu duiosie si incurajari. Drumul e prilej bun de reflectie, iar statornicia dragostei lor le asigura puterea sa mearga mai departe.
De ce plange mama? povesteste calatoria unor copii prin munti salbatici, de-a lungul careia invata sa desparta binele de rau. E nevoie de un mare scriitor pentru ca o asemenea poveste, umila si fantastica, sa fie bine spusa. Ion D. Sirbu se arata la inaltimea provocarii: fin psiholog, romancierul urmeaza miscarile sufletelor naive si sentimentale ale copiilor. In contururile povestii (criza unui cuplu, singuratatea copiilor, indiferenta lumii exterioare, singuratatea naturii salbatice sau generozitatea „ajutoarelor intalnite de-a lungul calatoriei”) se reflecta o schema clasica a literaturii universale. Pentru un cititor atent, ironia autorului este si ea manifesta: fata de lumea adultilor, ca si fata de cliseele scrierilor celebre despre „copii sarmani”, citite in scolile dintotdeauna. Ion D. Sirbu a fost, pentru cativa ani, in zbuciumata lui existenta, un foarte iubit profesor de gimnaziu, iar cartea de fata este o adevarata cutie de rezonanta a unor asemenea episoade secundare dintr-o biografie artistica, in sine, exemplara pentru literatura romana. – Ioana Bot