Lumea satului lui Fanus Neagu e o lume ofensiva, chiar agresiva, neocolind violul sau raptul, furtul sau crima, departe in orice caz de acea „intelepciune” traditionala, care insemna detasare si reculegere fondata pe constiinta zadarniciei actiunilor omenesti. O lume avida si lucrativa, traind cu picioarele bine infipte in pamant, dar cu imaginatie aprinsa de mirajul „bogatiei”. Nici un personaj nu pierde vreun moment nadejdea unei „lovituri” care sa-i schimbe radical viata. Aceasta stare nu e deloc reverie, visare dulce, leganatoare, ci febra a actiunii si mistica a „norocului”. Asa se explica spiritul de initiativa, inventivitatea, disponibilitatea neingradita, peregrinarea continua, viermuiala haotica de bazar oriental. Viata se desfasoara fara „tipic”: taranul canonic castiga o mentalitate picaresca… ªi totusi, in aceasta lume aparent fara credinta, miscandu-se cu fosnet aspru la gurile Dunarii, sclipeste din cand in cand, ca o sabie de inger, nobletea si demnitatea tragica. Omul fortat sa se supuna imprejurarilor are, in momente de mare cumpana, o revolta, o impotrivire, o sfidare eroica. Abia in asemenea momente-limita el isi regaseste nobletea si-si redescopera vechimea nemarturisita, fie ca e vorba de consecventa unei vendete, fie de aceea a unei iubiri, fie de dorinta iresponsabila a „intoarcerii”.