„Acest roman a lui Mircea Eliade a fost traditional interpretat ca o povestire fantastica in care batranul Farama reanvie tot felul de mituri romanesti, intr-un decor fals modern, ca un fel de simbolistica revansa a acelui fond ancestral pe care comunistii, in acei ani, il denigrau. Fantasticul, cu alte cuvinte, se vadeste mai puternic decat realul, iar Eliade, atunci exilat in Occident, reuseste sa-si mentina solidaritatea cu spiritualitatea romaneasca in ciuda unei puteri totalitare care dorea sa distruga si spiritul si exilul.“ – Sorin Alexandrescu