Mai sfielnic, asa cum prinde bine pe un tanar, mai neinvatat cu pomenile, Ghedeon privea la cei din jurul lui cu ce usurinta golesc paharele si cu cata placere le umplu si le rastoarna din nou. Dupa ce desertara clondirele, lucru ce nu dura mult, preotii si dascalii isi bagara lingurile care in piper, care in sare, care in ardei si otravira fiertura si mancarile din strachini. Punea fiecare ce-i placea, fara sa intrebe pe ceilalti daca se potrivesc la gust. Apoi incepura sa care, cand dintr-un fel, cand dintr-altul… de-ti faceau pofta, cat de satul sa fi fost. Monahul lua cu varful lingurii dintr-o strachina… si stranuta sa-si rupa baierile inimii.
Parintele Stan il privi piezis.
— Cam cum vaz eu… nu prea esti dedat cu pomenile, cuvioase! ii zise el cu putina mustrare in glas. Da’ lasa c-o sa te inveti, ca nu-i vremea trecuta. La inceput tot asa faceam si eu nazuri… dar incet-incet, m-am obisnuit. Acuma, uite, sa-ti spuie dascalul meu: langa mort sa-mi aseze masa si nu ma tusesc. Asa e, dascale?

Damian Stanoiu – Necazurile parintelui Ghedeon