Se degajă din scrierile lui Iovescu un anumit mesaj demofil, populist, de justiţie socială, însă susţinut cu intermitenţă, nu în mod tezist-sâcâitor. Abia din volumele anilor ’60-70 răzbat încercări – înduioşătoare prin naivitate – de „adaptare” la ideologia autorităţii comuniste, încercări care rămân, totuşi, fără urmări dezastruoase, schemele realismului socialist fiind biruite de verva lexicală, aceeaşi ca în primele cărţi. Epica „romanelor” (ghilimelele îi aparţin lui Pompiliu Constantinescu) şi povestirilor lui Iovescu e săracă, firavă, anecdotica e comună, cantonată în sfera previzibilului, a obişnuitului (cu unele inserţii de dramatism cam artificioase, chiar dacă plauzibile în sine) şi se desfăşoară după o tramă simplă. Elementele importante ale epicului, evenimentele – decese, ucideri, alte acte de violenţă, gesturi hotărâtoare – sunt expediate rapid, în câteva cuvinte, încât riscă să treacă neobservate, prinse în masa de vorbe care domină textul.
Descriere