Ceva ma trage, aproape zilnic acum, spre caietu-asta ce se-apropie de obstescul sfarsit. Stiu si ce ma face sa deschid mecanic, la ora fixa, paginile astea crosetate atat de egal: iresponsabilitatea. E un raspuns cam lung, dar adecvat, fiindca, intr-adevar, cafeaua si la mauvaise conscience ma vara-n priza si tremur de nevoia de a scrie, dar n-am deocamdata nici forta si curajul sa reincep Orbitor, nici disciplina si stoicismul necesare pentru doctorat. Atunci aleg minima rezistenta: umplu foile-astea placide care nu sunt nimic, file fara feed-back, nenecesare, randomizate, smulse, ca o metafora a aleatoriului noptilor si zilelor, din cotorul unde-au fost doar superficial lipite. (Caietu-asta e o varza plina de pamant si melcisori umezi, roasa pan’ la cotor de albilite. Aici e usor sa aterizezi, aici fuselajul pixului se cufunda in foietaje si-si lasa dara albastra, incolacita, in urma. Din ce-o fi facuta pasta din pix ?) Nu simt nevoia sa spun ceva, ci sa fiu aici, ma folosesc de fiecare pagina ca de-o lentila care-mi focalizeaza o stare interioara altfel indescifrabila, ca de-o grila intr-un rebus abstrus. Intr-un fel, foaia insasi e cea care scrie, care-si reveleaza cerneala simpatica la lumina calda a gandirii mele. Orice foaie e pre-scrisa si contine-ntr-un fel, in grosimea ei, holografic, toate textele. Tu doar o luminezi sub un anume unghi, care e toata contributia ta. Dar poti cauta toata viata acea unica inclinatie, in lipsa careia totul e ecolalie, palilalie, glosolalie, balbism. Mircea Cartarescu