In 1940 (la 12 martie), Cioran incepe sa scrie Indreptar patimas, care va fi ultima (cea de a sasea) carte in limba romana. Varianta defnitiva – ramasa inedita – este incheiata in 1944. In aceasta perioada, interesele sale culturale sunt legate cu precadere de literatura romana veche, mai cu seama de scrierile religioase pe care le gaseste in biblioteca Bisericii romane de la Paris. Traieste, in tot acest rastimp, ca un „tanar rentier“, intr-un oras pe care il aseamana cu Roma decadentei; paginile Indreptarului respira o voluptate a claustrarii in ijlocul unei lumi in care isi consuma pana la epuizare conditia de strain („Fost-a pe St. Michel strain mai strain ca tine?“). La sfarsitul razboiului aceasta viata de marginal isi atinge limita, activand resursele acelui orgoliu urias care nu se poate naste decat pe fondul unei lungi perioade de anonimat, de umilinta si de asteptare. Autorul celor cinci carti publicate in Romania nu este, aici, nimeni. Vreme de un an sta, cate douasprezece ore pe zi, asemeni unui functionar constiincios, la cafeneaua „Flore“, locul de intalnire al intelectualitatii franceze. Totul seamana cu o recunoastere a terenului inainte de inceperea bataliei. In 1945, pariul cu sine este incheiat: Cioran le va arata francezilor ca poate scrie la fel de bine, daca nu chiar mai bine decat ei.