Un reprezentant al aripii reformiste, Niculae Mihalache, prim-vicepresedintele Consiliului judetean, ii relateaza prim-secretarului Dumitru Dumitru discutia avuta intamplator cu unul dintre tinerii ingineri, proaspat repartizat la Grupul Industrial. De sase luni, acesta „vrea sa vorbeasca si el cu cineva omeneste, si toti il trimit in audienta de la unul la altul si il asculta ca la audienta”:

„Nu se mai poate, zicea baiatul, vreau sa discut si eu cu cineva serios, si observ ca la dumneavoastra toata lumea e grabita sa respecte protocolul formalitatilor; protocolul audientei, protocolul democratiei, protocolul discutiei, protocolul votarii, protocolul alegerii, peste tot protocolul e foarte bine pus la punct, insa numai protocolul, partea formala adica.”

Inginerul nu e membru de partid. E un tanar care vrea sa se realizeze profesional. Observatia sa are valoare de simbol. E observatia unui om din afara sistemului, avantajat atat ca purtator de cuvant al realitatii, cat si ca reprezentant al tinerei generatii. Tanarul, cu care reformistul Niculae Mihalache e de acord, dar asupra caruia Dumitru Dumitru mai sovaie inca, sesizeaza impasul istoric in care ajunsese regimul Ceausescu: realitatea Protocolului a luat locul realitatii propriu-zise. Prin Protocol, Dinu Sararu intelege forma, cliseul, chichita birocratica. Partidul Comunist s-a golit de continut. Actiunii izvorate din realitate si intoarse asupra realitatii pentru a o modifica i s-a substituit actiunea pentru indeplinirea Protocolului. Sedintele sunt tot mai numeroase si mai lungi. N-ar fi un rau primordial. In regimul care nu mai avea mult de trait sedintele se desfasurau insa sub semnul unei singure, cotropitoare obsesii: de a respecta Protocolul de desfasurare a sedintei. N-avea importanta ce se discuta. N-avea importanta ce se intampla dincolo de ferestre.

Cei din prezidiu, cei din sala, cei care organizau sedinta n-aveau decat o singura grija: sa se respecte pana la ultimul amanunt Protocolul de desfasurare. Daca, de exemplu, cineva facea un infarct in aerul inchis, pentru toti participantii era o adevarata nenorocire. Nu pentru ca murise un cunoscut, un prieten, un apropiat, ci pentru ca in desfasurarea mecanica, rigida, a sedintei intervenise ceva neprevazut, ceva care nu fusese inscris in Protocolul de desfasurare a unei sedinte.

Conditia romanului politic sta in forta de a convinge cititorul de validitatea tezelor sale. Pentru a face si mai acuta observatia despre atotputernicia Protocolului, romanul descrie situatia absurda in care un exclus din partid, moment dramatic in existenta unui cetatean in comunism, se incadreaza si el in Protocol. – Ion Cristoiu