Marile perspective ale unei opere ce cuprinde truda unei jumatati de secol, pusa in slujba recuceririi sensului intim al formelor si noii utilizari a materialului, fac posibile ultimele consideratii asupra noului sau destin, a noii conditii de demnitate si, in aceeasi masura, asupra avantului imprimat de Brancusi artei sculpturale ce a fost ridicata de-a dreptul pe culmile metafizice ale unei noi cosmogonii. „Arta plastica ii datoreaza noua intinerire”; este un adevar pe care nimeni nu-l poate ocoli de acum inainte; tocmai lui Brancusi ii datoreaza sculptura moderna noul elan ca si noua ei recrudescenta.
Cu riscul unui naufragiu ce ar fi antrenat forma si continutul, Brancusi a reusit totusi sa largeasca in chip suveran orizontul acestei arte, determinand-o sa ajunga la hotarele neasteptate ale unei arte inedite.
Noua morfologie a lui Brancusi nu va tine deci de ceea ce ne este dat nemijlocit prin experienta senzoriala; ea va fi exclusiv expresia unui univers inedit- inca neomologat- la care s-ar ajunge prin efortul unei preocupari permanente pentru inventie- prin acele „sortes experimenti” dragi marelui Bacon.
La iubirea ferventa pentru materie, Brancusi adauga respectul pentru forma si ordine, prin eliminarea necontenita a ceea ce este supraadaugat, a ceea ce, prin esenta, nu este deloc necesar.